O curajoasa anonim a deschis discutia
2 luni în urmă
Bună..
Astăzi este ziua mea, fac 25 ani. De altfel, sunt gravidă în 34 de săptămâni.
Deși ar trebui să mă pregătesc de venirea bebelușului, în viața mea s au întâmplat multe și m au dat complet peste cap.. și nu reușesc să mă pun pe picioare, mai ales că observandu-mă - sunt din ce în ce mai sensibilă și iritabilă.
Tocmai ce tatăl meu a decedat (la 41 ani) - acum veți pune întrebarea cum de era așa tânăr - este tatăl meu care m a crescut de la 2 ani (ar veni “vitreg”, dar nu i pot spune așa) după 5 luni și ceva în care am fost într o constantă panică.. și durere pentru că de la un infarct au plecat toate. În feb a făcut infarct, stop cardiac și de atunci am stat într o teamă constantă.. și tot l am pierdut. Spitale, ulterior luat acasă, îngrijit de mine și mama, iar spital (în Turcia), iar luat acasă - foarte greu.. foarte foarte greu a fost. A fost afectat neurologic deci nu puteam comunica, nu puteam înțelege ce l deranjează, dar era în dureri constante.. A murit făcând hemoragie cel mai probabil din cauza unei ocluzii intestinale, deci s a chinuit mult.. Clasicul mod pentru cei în starea lui e să cedeze rinichii, organele.. El a rezistat enorm de mult și pe cât de mult îmi doream să nu l mai văd chinuindu se, acum trăiesc toată durerea pe care n am avut timp s o procesez la momentul respectiv. Nu mai sunt eu, nu mă mai simt eu. Mă simt neîngrijită, nesuferită, grea de cap, neputincioasă, sensibilă, iritabilă.
Am fi avut nuntă pe 4 septembrie… Și proiectez cum s ar fi putut desfășura lucrurile dacă el era bine. Simt că am pierdut tot, sau aproape tot. Uneori simt că nu sunt pregătită să fiu mamă pentru că nu sunt pregătită să fiu om, în general, să funcționez. Uneori ma agăț de naștere și de creșterea copilului ca formă de a ieși din toate aceste stări, dar mă sperie ideea că nu o să fiu bine.
Mama e și ea la pământ, ea a dus cel mai mare greu dintre toți.. și am și povara aceasta că se îmbolnăvește și ea în condițiile în care suferința asta i a adus multe minusuri psihice și fizice și simt că nu o pot susține. Pare că ușor ușor încearcă să iasă din starea în care e, dar tot e fragilă, iar eu urmează să mă mut cu partenerul meu într un apartament închiriat, lucru care pe ea o macină.. pentru că spune că “rămâne singură”. Rămâne cu fratele meu, însă îmi dau seama că în sufletul ei e haos și neliniște, că partenerul ei de viață nu mai este și că acum, când vine nepoțelul ei, voi fi nevoită să plec și eu.
Nu știu cum să gestionez situația pentru că îmi vine să plâng constant, nu sunt bine.
Cu partenerul am avut ups & downs pentru că el o bună perioadă simțindu-se neglijat, se simțea abandonat și prin urmare, avea un comportament neînțeles, ca al unui copil, dar oricum el a plecat în străinătate ceva timp, timp în care eu eram cu mama fie acasă, fie în spitalul din Turcia, iar el n a fost prezent atât de mult pe cât mi aș fi dorit.
Sunt atât de multe de spus.. atât de multe. Ce am trăit, cum a fost; ce am ajuns să fac și cât nu mi aș fi imaginat vreodată că pot vedea atâta durere și chin în fața ochilor mei și să îmi doresc să se termine..
De multiple ori simțeam că mă rup și că vreau să se întâmple ceva cu mine, dar singurul lucru care mă ținea pe picioare era copilul din burtică.
Nu știu , poate pare că dramatizez, însă a fost și este o durere pe care nici n am avut timp să o văd, să o procesez, n am avut timp să mă adaptez.. și după un doliu anticipat prelungit; acum sunt în doliu real și nici acum nu îmi dau voie să mă bucur de lucruri uzuale, zilnice, pe care le aș fi făcut în mod normal. O ieșire, un machiaj, o unghie făcută.. sunt de domeniul trecutului, și mă simt vinovată dacă încep să le fac, fiind lucrurile proaspete.
Ați trecut prin ceva similar? Cum ați gestiona voi stările astea..? Mă afund câteodată atât de rău, încât îmi vine doar să plec și să nu mă mai întorc. Pe un câmp, pe undeva unde să nu mai am contact cu nimeni.. unde să nu mai fie nevoie să fiu nimic.
Astăzi este ziua mea, fac 25 ani. De altfel, sunt gravidă în 34 de săptămâni.
Deși ar trebui să mă pregătesc de venirea bebelușului, în viața mea s au întâmplat multe și m au dat complet peste cap.. și nu reușesc să mă pun pe picioare, mai ales că observandu-mă - sunt din ce în ce mai sensibilă și iritabilă.
Tocmai ce tatăl meu a decedat (la 41 ani) - acum veți pune întrebarea cum de era așa tânăr - este tatăl meu care m a crescut de la 2 ani (ar veni “vitreg”, dar nu i pot spune așa) după 5 luni și ceva în care am fost într o constantă panică.. și durere pentru că de la un infarct au plecat toate. În feb a făcut infarct, stop cardiac și de atunci am stat într o teamă constantă.. și tot l am pierdut. Spitale, ulterior luat acasă, îngrijit de mine și mama, iar spital (în Turcia), iar luat acasă - foarte greu.. foarte foarte greu a fost. A fost afectat neurologic deci nu puteam comunica, nu puteam înțelege ce l deranjează, dar era în dureri constante.. A murit făcând hemoragie cel mai probabil din cauza unei ocluzii intestinale, deci s a chinuit mult.. Clasicul mod pentru cei în starea lui e să cedeze rinichii, organele.. El a rezistat enorm de mult și pe cât de mult îmi doream să nu l mai văd chinuindu se, acum trăiesc toată durerea pe care n am avut timp s o procesez la momentul respectiv. Nu mai sunt eu, nu mă mai simt eu. Mă simt neîngrijită, nesuferită, grea de cap, neputincioasă, sensibilă, iritabilă.
Am fi avut nuntă pe 4 septembrie… Și proiectez cum s ar fi putut desfășura lucrurile dacă el era bine. Simt că am pierdut tot, sau aproape tot. Uneori simt că nu sunt pregătită să fiu mamă pentru că nu sunt pregătită să fiu om, în general, să funcționez. Uneori ma agăț de naștere și de creșterea copilului ca formă de a ieși din toate aceste stări, dar mă sperie ideea că nu o să fiu bine.
Mama e și ea la pământ, ea a dus cel mai mare greu dintre toți.. și am și povara aceasta că se îmbolnăvește și ea în condițiile în care suferința asta i a adus multe minusuri psihice și fizice și simt că nu o pot susține. Pare că ușor ușor încearcă să iasă din starea în care e, dar tot e fragilă, iar eu urmează să mă mut cu partenerul meu într un apartament închiriat, lucru care pe ea o macină.. pentru că spune că “rămâne singură”. Rămâne cu fratele meu, însă îmi dau seama că în sufletul ei e haos și neliniște, că partenerul ei de viață nu mai este și că acum, când vine nepoțelul ei, voi fi nevoită să plec și eu.
Nu știu cum să gestionez situația pentru că îmi vine să plâng constant, nu sunt bine.
Cu partenerul am avut ups & downs pentru că el o bună perioadă simțindu-se neglijat, se simțea abandonat și prin urmare, avea un comportament neînțeles, ca al unui copil, dar oricum el a plecat în străinătate ceva timp, timp în care eu eram cu mama fie acasă, fie în spitalul din Turcia, iar el n a fost prezent atât de mult pe cât mi aș fi dorit.
Sunt atât de multe de spus.. atât de multe. Ce am trăit, cum a fost; ce am ajuns să fac și cât nu mi aș fi imaginat vreodată că pot vedea atâta durere și chin în fața ochilor mei și să îmi doresc să se termine..
De multiple ori simțeam că mă rup și că vreau să se întâmple ceva cu mine, dar singurul lucru care mă ținea pe picioare era copilul din burtică.
Nu știu , poate pare că dramatizez, însă a fost și este o durere pe care nici n am avut timp să o văd, să o procesez, n am avut timp să mă adaptez.. și după un doliu anticipat prelungit; acum sunt în doliu real și nici acum nu îmi dau voie să mă bucur de lucruri uzuale, zilnice, pe care le aș fi făcut în mod normal. O ieșire, un machiaj, o unghie făcută.. sunt de domeniul trecutului, și mă simt vinovată dacă încep să le fac, fiind lucrurile proaspete.
Ați trecut prin ceva similar? Cum ați gestiona voi stările astea..? Mă afund câteodată atât de rău, încât îmi vine doar să plec și să nu mă mai întorc. Pe un câmp, pe undeva unde să nu mai am contact cu nimeni.. unde să nu mai fie nevoie să fiu nimic.
