Scrisoare către iubitul meu.

Dragul meu,

Dacă ai citi vreodată această scrisoare, poate ai înțelege că nu este despre reproșuri. Nu este despre cine a greșit sau cine ar fi putut face mai mult. Este despre un suflet care încearcă să ajungă la celălalt.

Sunt femeia care râde cu tine, care îți ține mâna când îți este greu, care îți cunoaște tăcerile și încearcă să le înțeleagă. Dar sunt și femeia care, uneori, se simte atât de singură, chiar și atunci când stă lângă tine.

Știi care este cea mai grea singurătate?

Nu aceea în care nu ai pe nimeni lângă tine.

Ci aceea în care ai omul pe care îl iubești la doar câțiva pași, iar sufletul tău simte că nu mai ajunge până la el.

Nu îți cer să îmi rezolvi toate problemele. Viața nu vine cu răspunsuri simple, iar eu nu mă aștept să le ai pe toate.

Îți cer doar să mă asculți.

Să mă privești în ochi atunci când îți vorbesc. Să lași telefonul deoparte pentru câteva minute. Să nu te grăbești să îmi spui că va trece sau că sunt prea sensibilă. Uneori nu caut soluții. Caut un refugiu. Caut locul în care să pot lăsa jos povara unei zile grele fără să mă simt judecată.

Poate nu îți dai seama, dar de fiecare dată când îmi întrerupi gândurile sau îmi minimalizezi emoțiile, o parte din mine învață să tacă.

Și femeile nu tac pentru că nu mai au nimic de spus.

Tac pentru că obosesc să mai strige acolo unde simt că nu sunt auzite.

Aș vrea să mă cunoști și dincolo de zâmbetele mele. Dincolo de răspunsul automat: „Sunt bine.” Pentru că, de multe ori, în spatele acestor două cuvinte se ascund oboseala, frica, nesiguranța și dorința de a fi ținută în brațe fără să fiu nevoită să explic totul.

Ascultă-mi și tăcerile.

Uneori ele spun mai multe decât toate cuvintele pe care le rostesc.

Nu îți cer perfecțiune. Nici eu nu sunt perfectă. Vom greși, ne vom supăra și vom avea zile în care nu ne vom înțelege. Dar îmi doresc ca, indiferent ce se întâmplă, să nu încetăm niciodată să ne ascultăm.

Pentru că iubirea nu moare din lipsa cadourilor sau a vacanțelor.

De cele mai multe ori, ea se stinge încet, în conversațiile neterminate, în privirile absente și în emoțiile care rămân nespuse.

Dacă într-o zi mă vei întreba ce mi-am dorit cel mai mult de la tine, răspunsul meu va fi atât de simplu încât poate te va surprinde.

Nu flori.

Nu bijuterii.

Nu promisiuni.

Ci câteva minute în care să simt că lumea se oprește, iar omul pe care îl iubesc este acolo, cu adevărat prezent, ascultându-mă cu inima, nu doar cu urechile.

Pentru că atunci când o femeie se simte auzită, nu mai trebuie să lupte pentru un loc în sufletul celui iubit. Știe deja că este acasă.