Mama nu trebuie să fie și tată. Și nici tata nu trebuie să fie doar «ajutorul» mamei.

Trăim într-o perioadă în care vorbim tot mai mult despre egalitatea din cuplu. Și este un lucru bun. Există însă, o întrebare pe care poate ar trebui să ne-o punem mai des: ce înseamnă, concret, responsabilitatea mamei și ce înseamnă responsabilitatea tatălui?

În viața de zi cu zi, lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple. Mama nu este responsabilă doar de copii, iar tatăl nu este responsabil doar de venitul familiei. Un copil are nevoie de ambii părinți, iar o familie funcționează atunci când responsabilitățile sunt împărțite, nu neapărat matematic, ci echitabil.

Mama poate fi cea care stă mai mult cu copilul, îl hrănește, îl îngrijește, merge la medic, se ocupă de școală, haine, program, emoții și toate lucrurile mici care trebuie rezolvate în fiecare zi. Tatăl poate contribui prin protecție, stabilitate financiară, disciplină, implicare și timp petrecut cu copilul. Dar acestea nu sunt reguli fixe.

Există familii în care mama câștigă mai mult. Există tați care stau acasă cu copiii. Există mame care lucrează foarte mult și tați care se ocupă mai mult de casă. Important este ca niciunul dintre parteneri să nu ajungă să ducă singur întreaga familie pe umeri.

Pentru că problema nu este cine spală vasele, cine duce copilul la grădiniță sau cine plătește facturile. Problema apare atunci când unul dintre parteneri devine „managerul familiei”, iar celălalt doar „ajută”.

Un tată nu își ajută soția când își îngrijește propriul copil. Este responsabilitatea lui, la fel cum este și a mamei.

La fel, o mamă nu trebuie să simtă că trebuie să demonstreze că poate face totul singură doar pentru că este mamă.

Dar ce se întâmplă când mama chiar este singură?

Aici lucrurile devin diferite.

O mamă singură nu poate împărți responsabilitățile cu un partener care nu există sau care nu este prezent în viața copilului.

Și atunci apare întrebarea: cum poate compensa ceea ce lipsește?

Răspunsul nu este să devină și mai puternică. De fapt, acesta este unul dintre cele mai periculoase mesaje pe care le putem transmite mamelor singure: „Ești femeie puternică, te descurci cu orice.”

Da, se descurcă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să facă totul fără ajutor.

O mamă singură poate construi în jurul copilului o rețea de sprijin: bunici, frați, prieteni, alte mame, oameni de încredere sau specialiști. Poate cere ajutor. Poate delega. Poate spune „nu mai pot astăzi” fără să se simtă vinovată.

Un copil nu are nevoie de o mamă care le face pe toate. Are nevoie de o mamă care este bine suficient cât să poată fi prezentă pentru el.

Și mai există ceva important.

O mamă singură nu trebuie să încerce să devină și mamă, și tată în sensul de a reproduce două persoane într-una singură. Nu poate și nici nu este necesar.

Ea este mama copilului. Poate oferi iubire, limite, siguranță, educație, afecțiune și stabilitate. Iar ceea ce nu poate oferi singură poate fi compensat prin oameni sănătoși și prezenți în jurul copilului.

Un copil poate avea o copilărie frumoasă într-o familie monoparentală. Nu perfecțiunea familiei îl formează, ci siguranța, iubirea, limitele sănătoase și oamenii pe care se poate baza.

Poate că, până la urmă, nu ar trebui să ne mai întrebăm atât de mult:

„Ce trebuie să facă mama?”

sau

„Ce trebuie să facă tata?”

Ci:

„Ce are nevoie copilul și cum putem face ca aceste nevoi să fie împlinite?”

Într-o familie cu doi părinți, răspunsul se construiește împreună.

Într-o familie în care mama este singură, răspunsul se construiește cu ajutorul unei comunități.

A cere ajutor nu înseamnă că ești o mamă mai puțin bună sau o persoană slabă, înseamnă că ai înțeles că nu trebuie să crești un copil singură doar pentru că tatăl nu este disponibil.