Copilul interior rănit: cum vindecăm rănile din copilărie

Zilele trecute am avut o discuție cu părinții mei, care m-a făcut să mă simt precum în copilărie – vulnerabilă.

Pentru că nu pot să mă plâng că mi-a lipsit vreodată ceva material, făcând o analiză din perspectiva părintelui de acum, am realizat cât de rănit a fost și este copilul din interiorul femeii care am devenit.

Chiar și ajunși la maturitate, copilul interior poate fi rănit și readus în starea de altădată. Indiferent de vârstă, parcă atunci când părintele tău spune un cuvânt, îți poate da toată lumea peste cap sau ți-o poate pune la picioare.

Copilul interior poate fi rănit indiferent de vârstă. Se poate simți nedorit, neînțeles, respins. Atât de mult valorează un cuvânt, o privire, un gest venit din partea părinților noștri.

Și atunci m-am întrebat: ce este de făcut într-o astfel de situație?

Ce facem atunci când prezentul se contopește cu trecutul? Când, deși suntem adulți, independenți și avem propriile noastre familii, o singură vorbă ne poate face să ne simțim din nou mici?

Există oare vreo rețetă pentru a vindeca rănile sufletești?

Și mai ales, ne face acest lucru mai vulnerabili pentru viitor sau există o metodă prin care putem deveni, într-o zi, aproape de neclintit în fața cuvintelor aruncate poate din frustrări, furie sau neputință?

Poate că nu devenim niciodată de neclintit. Poate că vindecarea nu înseamnă să nu ne mai doară, ci să învățăm să nu mai lăsăm durerea să ne definească.

Să înțelegem că uneori cuvintele celuilalt vorbesc mai mult despre el decât despre noi. Că unele vorbe sunt aruncate din frustrări, din răni nevindecate, din propriile neputințe. Nu orice cuvânt pe care îl primim din partea celor apropiați înseamnă că ne definește.

De ce ne este atât de ușor să aruncăm cu vorbe tocmai în propriii copii? Poate pentru că, undeva în subconștient, acea posesie de „copil al nostru” ne face să credem că suntem îndreptățiți să facem orice dorim cu acel suflet care ne-a fost încredințat încă din prima clipă a vieții.

Spunem „este copilul meu” și, uneori, uităm că înainte de a fi al nostru, este un suflet care va crește la rândul său și va lăsa cevs în urmă.

Poate că rolul nostru de părinți nu este acela de a-l modela după propriile noastre nevoi, frustrări și așteptări, ci de a-l ajuta să devină cine este el cu adevărat. Poate că abia atunci înțelegem cât de mare este responsabilitatea de a fi părinte.

Un copil nu uită întotdeauna cuvintele pe care i le spunem. Uneori le poartă cu el ani întregi. Le transformă în îndoieli, în frici, în felul în care se privește pe sine și în felul în care va accepta să fie tratat mai târziu.

Iar când acel copil devine adult, poate părea că rana a dispărut. Până într-o zi, când o privire, o frază sau un gest deschide din nou o ușă către trecut.

Poate că atunci nu avem nevoie să ne certăm copilul interior pentru că încă doare. Poate avem nevoie doar să îl ascultăm și să fim blânzi cu el. Să îi spunem că acum nu mai este singur. Că acum există un adult care poate pune limite, poate pleca, poate spune „nu”, poate alege și, mai ales, poate să-i ofere iubirea și siguranța pe care poate nu le-a primit întotdeauna atunci când avea nevoie de ele.

Devenind părinți la rândul nostru, ni se oferă o altă șansă: să privim altfel sufletul care ne-a fost încredințat, dar să privim și în interiorul nostru.

Uneori poate că acel suflet vine să ne vindece, să ne învețe, să ne deschidă calea spre evoluție. Trebuie doar să deschidem ochii și să îmbrățișăm ceea ce ni se oferă.

Poate că și acesta este unul dintre cele mai profunde paradoxuri ale vieții: venim pe lume ca niște copii care au nevoie să fie iubiți și, într-o zi, devenim părinți pentru a învăța, la rândul nostru, ce înseamnă cu adevărat să iubești fără să posezi. Să crești un suflet fără să-l frângi, să îl îndrumi fără să îl controlezi. Și, poate cel mai important, să nu uiți niciodată că în fața ta nu este „copilul tău”, ci un om pe care viața ți l-a încredințat pentru o vreme.

Uneori, în timp ce credem că noi îi învățăm pe ei cum să trăiască, descoperim că ei au venit în viața noastră pentru a ne învăța pe noi cum să devenim oameni mai buni.

Fa titlu see si descriere seo